Pagina 1 din 1

Rătăcit în călătorii ...

Mesaj necititScris: Sâm Mai 28, 2022 7:16 pm
de HHR
I.
AMERICA OGARULUI CENUȘIU ȘI ROMÂNIA DEFAZAJELOR CULTURALE.

Cred că eram în clasa a opta. Nu mai rețin exact.La momentul respectiv, am fost impresionat de ”America Ogarului Cenuşiu”, romanul de călătorie al lui Romulus Rusan. Mi-a plăcut să călătoresc. Și acum îmi place. Am călătorit, la vremea aceea, cu trenul, vaporașul și autobuzul. Era o adevărată aventură să călătorești în România comunistă. Întreaga existență era o aventură în țara lozincilor, a adunărilor populare regizat entuziaste, a partidului unic al celor ce muncesc, a minciunii ridicată la rang de adevăr și acceptată ca reflex al unui sentiment de autoconservare. Vremuri trecute. Călătoria cu trenul era asigurată de o singură companie (epocii de aur, noțiunea de companie, ca entitate economică, îi era străină), C.F.R.-ul, Căile Ferate Române. Trebuia să cumperi bilet din gară sau de la agenția de voiaj. Pentru o călătorie lungă, primeai o grămadă de cartonașe de un portocaliu murdar și câteva indicații cu privire la gara în care trebuia să cumperi suplimentul de viteză, în ipoteza în care călătoreai cu trenuri diferite, personal, accelerat sau rapid. Cumpărarea biletului din gară comporta anumite riscuri. Primo, coada imensă şi, implicit, pierderea trenului, secundo, alergatul pe peron pentru a te agăţa de ultimul vagon, dacă aveai noroc să prinzi bilet în timp util la ghișeu. Nimeni nu era preocupat de călător, de confortul și siguranța acestuia. Totul era lăsat la nivelul unui autoreglaj ce funcţiona pe principiul se poate şi aşa. Ce dacă nu prinzi trenul din pricina cozii? Pagubă-n ciuperci, vine altul, spunea bunicul meu. Între două trenuri, putei consuma coniac Ovidiu la unicul resaurant al gării. Dacă șobolanul din stomac, activat de coniacul de proastă calitate, cerea mâncare, aveai la dispoziție pârjoale aproximative cu fasole sau varză. De la o astfel de pârjoală m-am ales cu hepatită virală în ultimul an de socialism. Dacă făceai scandal și nu erai miliţian, securist sau procuror, erai taxat ca element turbulent cu o atitudine retrogradă, capitalistă și ajungeai, după caz și gravitate, pe mâna unui milițian, securist sau procuror. În gară, la urcarea în tren, era aglomerat. C.F.R.-ul nu asigura suficiente garnituri și vagoane. La urcare, lumea se îmbulzea, se călca în picioare pentru a prinde un loc pe banchetele soioase. Țipete, înjurături și scuipături. Gară provincială, acceleratul staționează un număr insuficient de minute pentru urcare și coborâre. Coboară un cuplu. Nu o coborâre normală, mai mult o cădere cu reechilibrare pe peron. Bărbatul se întoarce spre ușă de care stă agățat un călător. Are un defazaj cultural și strigă: f*tu-ți gura mă-tii de bou, de ce-o împingi pă nevastă-mea? Tipul agățat de ușă e nervos pentru că era cât pe ce să fie coborât cu forța din tren de cuplul care voia să coboare. Nu voia decât să-ș conserva locul strategic ocupat, cel de lângă ușă. Face un scurt-circuit pe circuitele culturale periferice. Nu are cuvintele la el, dar are salivă. Îl scuipă pe soțul lui nevastă-sa. Soțul îl lovește cu pumnul în genunchi. Nu poate ținti zone vitale, călătorul agățat de ușă este la înălțime, iar pe soțul lui nevastă-sa nu-l ajută fizicul. Conflictul spontan este oprit de buluceala celor care vor să urce în tren. Tipul agățat de ușă nu-și poate păstra locul. Valul celor care urcă îl poartă spre mijlocul vagonului. Călătorul orientat (șmecher) vine cu un însoțitor la gară. Urcă rapid, fără bagaje. Ocupă locul, lasă un obiect pentru a-și marca locul (ziar, șapcă, geacă ... etc) și aleargă la geam pentru a prelua valizele, damigenele, sacii, gențile de voiaj, copiii. Într-una dintre călătorii, bunicul a transportat o butelie de aragaz dintr-un capăt al țării în celălalt. Obținerea unei butelii, în vremea comuniștilor, era o adevărată aventură. Fericirea celor ce munceau nu includea obiecte precum, butelia, telefonul, autoturismul ... ș.a.m.d. . Toate erau cu aprobare și așteptări descurajante. Evident, în cazul milițienilor, procurorilor, securiștilor sau a mebrilor de partid din eșaloanele superioare, sistemul era mai puțin prohibitiv. Butelia transportată de bunicul meu era disimulată într-o cutie de aspirator sovietic. A ajuns cu succes la destinație și a dat stingerea pentru mașina de gătit cu petrol pe care o foloseau bunicii. Trenurile erau supra-aglomerate. Existau mai multe categorii de călători: călători cu bilete normale, cu bilete fără loc, cu bilete cu locuri dublate și fără bilet. Călătorii fără bilet erau cei care mergeau cu nașul. Pe hol se fuma în draci. Fumătorii stăteau cu curul sprijinit de ușa glisanta a compatimentului și un picior înfipt în marginea geamului, în locul în care scria că aplecatul în afară este interzis, în trei sau patru limbi. Un banc al acelor vremuri începea cu întrebarea, de ce nu scrie și în ungurește că aplecatul în afară este interzis? Răspunsul era sec, pentru că ungurii au voie să se aplece în afară, și valorifica prietenia și atașamentul dintre cele două naționalități. Controlorul, poreclit ”nașul”, găurea biletele cu un cleşte cu arc și lua bani de la studenți și navetiști, cele mai populare categorii de călători fără bilet. Avea cascheta dată pe spate, iar gulerul cămașii profesionale era murdar și plin de mătreață veche de câteva zile. De la Arad la București, erau de zece ore de mers cu trenul.Trenul ajungea pe la șase dimineața în capitală. La ora aceea, capitala nu funcționa. Gara de Nord era aglomerată și învăluită de un miros de pișat stătut amestecat cu fum de țigari ieftine. Iarna, mirosul era mai discret. Era deschis doar restaurantl gării. Aglomerație. Unii la mese, alții cocoțați pe bagaje, geamantane imense confecționate din vinilin sau lemn. Valizele de lemn ferecate cu lacăt erau semnul că posesorul pleca în armată. Chelnerii cu ochii roșii de la fumul de țigară, cărau farfurii cu adevărate bombe biologice. Câștigau bine din ciubucuri și din ciupeala la nota de plată. Stăteam în gară până deschidea la ghișeul ”Bagaje de Mână”. Lăsam cele două genți de voiaj și valiza crem asigurată cu o curea uzată de la nădragii ăluia bătrân. Scăpați de povara bagajelor, mergeam la un restaurant în apropierea gării și luam ceva de mâncare. Tata bea cafea si coniac, niciodata nu mânca pe stomacul gol. Cu o oră înainte de plecarea acceleratului de Galați, ne întorceam în gară, luam bagajele și urcam în tren. Ațipeam până la Buzău. Când treceam pe lângă halta Lacu Sărat, începeam să ne pregătim de coborâre. Într-o oră eram la Brăila și ne îmghesuiam în autobuzul numărul 4, cel care făcea legătura între gară și ceasul din Piaţa Traian. Coboram cu bagajele până la gara fluvială și ne îmbarcam pe șalupa către Smârdan, prima comună din judeţul Tulcea. Iarna era destul de riscant, era posibil ca drumul să se termine brusc la Brăila din pricina ceţii. Nava de pasageri nu era dotată cu radar, astfel că rămânea la mal până la ridicarea ceţii. Dacă aveam noroc şi nu era ceaţă, în douăzeci de minute eram pe malul celălalt, la Smârdan (Ghecet) şi ne înghesuiam într-un autobuz cu burduf încă o jumătate de oră, până la Măcin. Ogarul Cenușiu al României defazate de minciuna socialistă, dar, nu-i așa că se poate și așa?

to be continued ...

Re: Rătăcit în călătorii ...

Mesaj necititScris: Joi Mar 14, 2024 12:38 pm
de garanord
Salut, nu stiu daca inca e actual topicul dvs. dar cu ce atentie l-am citit) Sper ca totul e bine si sper ca nu v-ati lasat batut si ca calatoriti in continuu mai departe