Scotland ... ”there can be only one”.

[HHR]

Am vrut să-l sun pă hailendăr să mă aștepte pă aeroport, dar am renunțat. Crecă iar băga texte cu: ”there can be only one”. Hailendăr e tipu ăla care se bătea cu sabia, îmbrăcat în blugi, parpalac și adidași albi ca laptele. Tăia capu la dușmani și le lua puterile (străfulgerarea). Nu poți uita un personaj epique ca hailendăr. În plus, două întrebări mă chinuiește. Primo: are scoțienii chiloți sub kilt ? Secundo: ce poartă scoțienii sub kilt ?

[HHR]

De fraged copil am fost fascinat de bărbații în fustă. Nu de travestiți, cu ăia m-am lămurit repede cum stă treaba. De scoțieni e vorba în propoziție. Primul meu contact neprotejat cu scoțienii a fost cu prilejul unui film vizionat la tv. La televiziunea maghiară, că la cea romînească nu se dădeau filme cu bărbați în fuste, nu cadra cu linia partidului. L-am întrebat pe tata de ce bărbații ăia din film poartă fuste. Tata era cel mai deștept om din lume.M-a lămurit pă loc. M-a mîngîiat pe cap și, după o pauză de gîndire, mi-a spus: ”dă-i dreaqu dă proaste !” Așa era tata, mă lămurea de fiecare dată. Tot așa m-a lămurit cu balenele și magneții. A sosit timpul să mă lămuresc cu ochi matur cum stă treaba cu fustele scoțienilor. Aparținătoarea m-a ”cadorisit” cu o excursie în Scoția. Io am plătit-o, dar, WTF, gestul contează. Nu am găsit locuri la tren, așa că, tre să merg cu avionul. La aeroport am ajuns cu o firmă de transport cu nume de iaurt, Zuzu. Cine naiba are încredere într-un transportator cu nume de iaurt ? Alternativa era firma locală, Transmarian. ”Trans” de la transport și Marian de la Marian. Logic. Marian este masculinul Marianei, un fel de Monic, Dorin, Cătălin sau Veronic. Totuși, nu toți Marianii s-au căsătorit cu Mariane. Aeroportul este locul regretelor. Regretul că m-am lăsat de fumat, că beau doar vineri și azi este duminică și că nu trag nici-un fel de praf pe nas sau alte găuri ale corpului. Sînt ca o legumă, ca o vînătă. Mă plimb pe holuri și constat că juma de națiune vrea să zboare. Intru la farmacie și cer ceva tare de somn, ceva chimical, diazepam, xanax, plm, orice. Farmacista îmi cere rețeta. Nu am. Asta e. Îmi oferă ceva rahaturi din plante și melatonină. Degeaba, astea nu au efect la mine. Anul trecut am luat trei pastile de melatonină forte și am băut trei pahare de vin. Am fost singurul treaz pe tot drumul, din Islanda pînă în Germania. În tot avionul era un singur cap de popîndău cu două sîrme atîrnînd din urechi. La urcare mi-au dat o pernă. Am ținut-o pă genunchi pînă la destinație. Dacă aveam niște semințe de floarea soarelui și un batic ai fi jurat că eram o babă pe banca de la poartă, care sparge semințe și rezolvă paradigme existențiale. Urc în avion. Încerc să fiu zen. Împosibil. Desprinderea de sol o simt în oasele piciorului, le simt ca de porumbel călător. Una din însoțitoarele de zbor e trăznet. Cealaltă e aiurită. O pufnește rîsul ori de cîte ori ne expune procedurile de salvare. E low cost, firma. Nu ne dau mîncare, dar ne vînd băutură. Aterizăm la Glasgow. Plouă. Lumea e dezamăgită. E Scoția, nene, dacă nu plouă înseamnă cu ceva nu e okey. În plus, cine vrea soare se poate duce în Antalya, all inclusive, animatori și animatoare, potol cît cuprinde burta nesătulă ... etc. Nu ? Cinci ore vizităm și ne plimbăm. Nu-mi mai simt picioarele. Urcăm în cameră. Iese soarele. Reieșim pe străzi. Prin urmare, nu doar traficul e pe invers.

[HHR]

Aeroportul din Glasgow nu e foarte mare, dar nici foarte mic, e doar mic. Mic și aproape pustiu. Cu toate acestea, ești plimbat pe holuri aproape o sută de metri pînă la sala mare și solemnă în care ești anunțat vizual că INTRI PE SOL BRITANIC. Ești întîmpinat de cîțiva funcționari vamali ramoliți care încearcă să noteze importanța momentului. O babă fosilizată de alcool menține distanța între pasageri și repetă, la intervale regulate, să te apropii de ghișeul funcționarului vamal doar cînd ești chemat. Toată lumea face așa, dar ea repetă și, din cînd în cînd, este foarte supărată, deși ne conformăm. Sîntem undeva la 30 de persoane și tot ceremonialul ăsta pare ușor exagerat. Ajung în fața unui funcționar lejer șifonat. Îi dau pașaportul. Se uită lung la el și îl depărtează nefiresc de ochi. Clar, e mahmur și și-a uitat ochelarii acasă. Mă trece clasa. Dau să trec prin fața ghișeului. Mă admonestează și-mi spune să trec prin spatele ghișeului. Înțeleg, de abia acolo e sol britanic. Un alt funcționar, de la scotland yard (scrie pe ghișeul lui), se uită exigent la mine. De fapt, rolul lui este să se uite exigent la toată lumea. Are treabă ușoară. Sîntem decît pînă-n treizeci. În grup sînt și cîteva persoane indecent de vîrstnice și nu înțeleg de ce s-a uitat și la ele la fel de exigent. Ne anunță că bagajele vor apărea pe bandă peste juma de oră. Apar după cinci minute. Ce naiba, sîntem puțini. O dată cu venirea bagajelor, încăperea se umple discret de un miros elegant. Îi spun aparținătoarei că ăștia ne-au dat bagejele cu parfum. Poate e ceva tradiție locală. Rucsacul meu a primit cea mai mare cantitate de parfum. Sînt impresionat de acest bine ați venit non-verbal și plăcut odorizat. Ciudat, parfumul mă urmează peste tot. Verific la buzunarul cu sticla de parfum și constat că sticla s-a spart, cel mai probabil în timpul manipulării, și tot conținutul rucsacului este parfumat. Welcome to Scotland !


Mă trezesc neigienic de dimineață. Sînt depășit de chiuveta bipolară din ”camera de baie”. Două robinete distincte, cald și rece. Nu mă pot spăla în aceste cundiții. Dau drumul la teveu. BBC – Scotland. Nu înțeleg mare lucru. Raportul dintre scoțiană și engleză urmează tiparul altor paralelisme lingvistice europene, spaniolă-catalană, romînă-vasluiană, maghiară-ceangăiască .... s.a.m.d. Notez, cu interes sporit că, rezervoarele lor de baie sînt mai mari și butonul, după apăsare, nu revine din prima în poziție inițială, ci urmează, cel mai probabil, întreaga cursă ascendentă a plutitorului. Notez, din nou, cu deosebită plăcere că, în economia grupului, sînt la categoria junior și voi plăti mai mult pentru diversele chestii din program. Categoria senior începe de la 60 de ani. Să fie primit ! În altă ordine de idei, și cu asta închei, cînd nu brevetezi la timp un număr de înmatriculare, îl împrumută alții. Patrick Lambert McLeod și mașina lui periculoasă în parcarea castelului Inveraray.

[HHR]

După două zile de ascultat muzici tradționale de-ale lor, visez cu cimpoaie și bărbați în fustă. Mă aleargă pă străzile Glasgow-ului. Nu știu exact ce vor să-mi facă, dar e cert că un bărbat în fustă e mai rapid decît un bărbat în blugi. Mult mai rapid. Nu doar la alergat. Din nou în autobuz, din nou cimpoaie. Îmi cunosc deja limita de anduranță, 20 de mile. După 20 de mile scot playerul și bag satane proprii. Ajungem la Perth. Fecioara din Perth, statuia unei tipe implicată în ceva legendă medievală cu iz romantic (majoritatea treburilor medievale au iz romantic) . Urîtă ca naiba; nu mă mir că a rămas fecioară. Adusă de spate cu privire fixă, pare mai degrabă varianta umană a închipuitului monstru lacustru. Stradă comercială cochetă, magazine aranjate cu gust. Alimentara romînească, denumită pretențios ”Balkan Food Shop”, e ca o pată gri, de prost gust, în peisaj. Intrăm. Înăuntru același aspect jenant. Rafturi simple, PFL și cadru metalic. Produse de tot rahatul, măsline, pufuleți, fasole boabe (vrac), cinci pungi de mălai, cîteva eugenii cu termen incert de valabilitate, fidea cu ou, opt saci cu cărbuni de grătar (!) și o vînzătoare cu aer de precupeață de pe centura Ploieștiului. Slabă, bronzată și cu voce de lighean găurit tîrît pe nisip. Într-un colț zac cîteva trolere învelite în folie în așteptarea destinatarilor. Imaginea e ca o poveste drăgălașă cu dezrădăcinați. Lipsește Kunta Kinte, arhetipul transnațional al dezrădăcinatului. Proasta ne ia din scurt, ”nu intrați toți, că ocupați magazinul și oricum nu cumpărați nimic !”. Îmi reprim reflexul de a-i turna boabele de fasole în/pe cap și ies. Pe vitrină scrie că sînt comercializate produse: romînești, ungurești, bulgărești și grecești. Reintru și o întreb respectuos în ce zonă a Balcanilor este Ungraia și ce produse ungrești are ? Proasta mă trimite la magazinul unguresc. Insist și îi reamintesc că pe vitrină oferta e clară prin raportare la țările de origine ale produselor enumerate. Recunosc, nu mi-am putut refuza plăcerea de a o smulge din zona de confort intelectual, o zonă mică, mică de tot. Se irită instantaneu și îmi spune că sîntem, cu toții, europeni. Am rezerve serioase relativ la faptul că ar aparține culturii europene, atît ea cît și băcănia jalnică și jegoasă ce spamează bunul gust al străzii comerciale din Perth. Îi răspund ceva (nu intru în amănunte) ce o scoate cu totul in sărite și o aduce pe punctul de a mă trimite acolo de unde am ieșit cu mult timp în urmă. Sînt convins de faptul că dugheana asta jegoasă a fost prezentată la ceva emisiune cu diasporeni întreprinzători. Așa merg treburile. Ne refacem zenul în splendidul Dundee și, apoi, pînă la orele serii, în academicul St. Andrews, la țărmul Mării Nordului, nepoluate de comerț imigrant-nostalgic.

[HHR]

Pînă prin clasa a noua spuneam ”Edinbărg”, așa cum spunea profa de engleză din generală.. Am schimbat profa de engleză și am aflat că spuneam greșit. Corect, susținea noua profă, se zice: ”Edinbără” ! Asta pînă azi, cînd am aflat de la nativi că se spune ”Edinbrăa”. Explicabil, puține profe de engleză ajungeau în Scoția pe vremea lui Ceaușescu. În fine, așa mergeau treburile. Aungem în capitala lor. Aglomerat. Prima zi de festival. Nu te înțelegi om cu om, nici dacă vorbești aceeași limbă. Ne duce valul la ceva casă cu oglinzi. Unele te arată gras, altele slab, unele pitic, altele cît o pălugă. În fine, cele mai nasoale sînt cele care te arată așa cum ești. Depășim. Catedrală. Intru cu cafeaua în mînă, cofee to go, belesc ochii la niște vitralii. O babă de la pangar mă somează cu semnul exclamării la final. Out ! No cofee in the church ! Zic yes și dau să ies. Deși ”yes”, în situația dată, este bivalent, ”da”, în engleză, și ”voi părăsi incinta„, în limba romînă, babei i se pare că mă mișc în reluare, așa că, apelează la un gardian. Iuțesc pasul pînă să ajungă tipul. Un porc îmi zîmbește dintr-o vitrină. Imposibil, e mort, are o culoare pîrlită și îi lipsește jumătate din spinare. Mă uit mai atent și văd două gagici care, din cînd în cînd, mai taie cîte o felie din spinarea dobitocului și bobinează niște samdwichuri apetisante. În față, o familie de chineji mănîncă asemenea sandwichuri. Toți halesc cu gura deschisă și au mișcări ciudate ale madibulei. Se văd clar fibrele porcine blocate între premolari. Spectacole stradale. Un tip din australia jonglează cu bile de sticlă și un american face chestii cu niște torțe, patru torțe. Merem, din nou, la ceva biserică de-a lor. Capela Rosslyn. Faină, cam încărcată, dar faină. În fine, fiecare nație își are bizbrizurile proprii. Capela are o valoare intrinsecă chiar și fără toate rahaturile scornite de mentalul colectiv, legende, fracmasonerii, secrete religioase, conspirații, lolek și bolek ... ș.a.m.d. Aud de mai multe ori referiri la ”Codul lui Da Vinci”, povestioara de aventuri a lui D. Brown care a înfierbîntat multe creiere needucate în materie de istorie, religie și zona în care cele două se suprapun. Nimic de zis, actrița principală era tăvălibilă, iar profesorrul Langdon se străduia să fie deștept și șarmant prin persoana lui Tom Hanks. Este exact ca amfiteatrul din elefant (Croația). Făcînd o paranteză, oricît ar încerca cineva (oricine !) să vă convingă că orașul se numește Pola, realitatea este că e elefant toată ziua ! Dacă pui Pola pe GPS, nu ajungi niciunde. Dacă pui elefant pe GPS, ajungi în elefant. Q.E.D. ! Deci, la amfiteatrul din elefant toată lumea îți vorbește de faptul că acolo s-a filmat parte din filmul Gladiatorul, astfel că, Russel Crowe devine mai important decît arhitectul roman care a proiectat edificiul și chiar decît edificiul. Așa merg treburile, notorietatea unui loc este legată de cel mai facil product artistic aflat în conexiune cu locul respectiv. Adaugi un pic de mister, trei pseudoconspirații idioate și ai creat o destinație turistică de top. Creierul uman care gîndește cu zgîrcenie, neantrenat, este permeabil la rahaturi de genul ăsta. În rest, mă tot întreb dacă scoțienii poartă chiloți sub kilt. Cred că va trebui să opresc și să întreb pe unul care dă semne că ar fi treaz. Puțini știu că au vizitat capela R. și se jură că au vizitat capela lu Dan Brown sau, mai rău, biserica Tom Hanks. Unii au susținut că biserica este un portal astral, alții că ar păstra capul îmbălsămat al lui Iisus. Să dea naiba, fustangiii ăștia nu au auzit că toate chestiile astea fantastice și planetar providențiale se petrec în masivul Bucegi, acolo e centrul energetic, axis mundi, dacii liberi și statul lor centralizat, Shambala, capul lui Iisus, mîna dreaptă a lui Zamolxe și nu știu ce parte a lui Gerula sau Terente !

[HHR]

Dacă mai bag o porție de fish&chips fără să mă spăl pă dinți cu ceva vin alb o să-mi crească solzi în gît și branhii în spatele urechilor Să dea naiba, toată lumea halește fish&chips. Exact așa cum la noi se mănîncă mici cu muștar (de Tecuci). În fine, nu asta voiam să zic. Vestea ordonanței socialiste de taxare a pensiilor m-a lovit în ceafă exact în momentul în care mă îndreptam să iau un croasant pentru micul dejun. Vestea m-a dezechilibrat și m-am oprit din cursa spre coșul cu croasante. Polonezul de lîngă mine, deși avea un ușor handicap, a profitat de momentul meu de bîlbîială, a sărit și a luat ultimul croasant din coș. Polonejii, ca orice popor trecut prin socialism, sînt un adversar redutabil în orice cursă de aprovizionare cu merinde în dialectica dinamică a micului dejun de tip bufet suedez. La ora șapte, polonejii au năvălit ca termitele în sala de mese și au ras aproape tot în timp record. Fasole, ham, cîrnați, juice-uri, clătite, ouă ochiuri. În urma lor nu au rămas decît două pliculețe de ceai de fructe de pădure. Chiar și ultimul croasant mi-a fost suflat de sub nas. Observ un afroscoțian care se învîrte pe acolo cu o tavă în mînă și îl rog să mai aducă niște croasante. Îmi zice să am răbdare două minute. Mă învîrt ca proasta preț de două minute și revin la coș. Gol. Afroscoțianul îmi face semn să mă mai învîrt prin incintă pînă mă rezolvă. Mă învîrt încă cinci minute și mă postez ca un cățel cuminte în fața ușii de la bucătăria localului. Dacă mă concentrez aș putea să și salivez pavlovian la gîndul unui croasant cu unt. Afroscoțianul iese, ia coșul gol și mă anunță că ... ”no more croasant”. Mă simt umilit și mă jur că dacă îl prind prin republică îl tai de la porția de banane. Plecăm la distilerie. Bem și o tipă grăsuță ne explică cum fac ei whiskey. Nu e dificil, ca o țuică puțin mai elaborată. Plecăm pe lac. Nu știu care, am văzut deja prea multe și toate sînt la fel, loch. Luăm un vaporaș să ne dăm pe lac. Mergem la capătul lacului unde mai urcă niște turiști. Stau în cabina de jos,a coperită, nu la aer. Intră două tipe masive, cu codițe împletite, însoțite de un băiat de vreo 15 ani și un cîine imens, flocos și umed. Pute rău a cîine umed. Tocmai făcuse baie în lac. Cîinele se întinde pe jos și continuă să pută. Nu știu dacă ”a puți” este o activitate canină voluntară căreia stăpîna să-i pună capăt cu o comandă gen, sit, stay ... șamd. Cîțiva pasageri părăsesc incinta. Degeaba, cîinele continuă să pută. Se întinde pe laterală. Putoarea creșete direct proporțional cu aria desfășurată a blanei. E o revărsare de particule de putoare de cîine umed în spațiul închis al cabinei de îți vine să te sinucizi cu batista înfiptă în nări. Băiatul dă din cap. Cred că ascultă muzică. Mă uit atent și observ că nu are căști în urechi. Continuă să dea din cap. La un moment dat mi se pare că dă din cap pe ritmul muzicii ce se scurge din player în urechile mele (Stoned Jesus), Una din femei cască în cascadă fără să ducă mîna (sau vreo altă chestie di anatomia dînsei) la gură. În tot timpul ăsta cîinele pute și se linge exact în locul în care se ling și cîinii din Romînia. Ajungem la mal și ies din vas. Cred că put a cîine umed. Sigur mi s-au impregnat hainele. Am mirosul pirogravat în nări. Nu pot scăpa de el. De pe debarcader zăresc cîteva doamne din orientul apropiat făcînd plajă. Le fac o poză. Aparținătoarea îmi atrege atenția că nu e frumos, ... ”după ce că puți a cîine umed, îți arde de fotografiat native la băi de soare”.

[HHR]

De regulă, e rău ca să nu fie bine şi e bine ca să nu fie rău. Aşa a fost şi la întoarcere. Am ajuns în aeroport cu două ore înainte, ca la carte. Duminică, lejer, doar trei avioane pleacă din Glasgow. „Cekinul” trebuia să meargă ca uns. Două ghişee deschise. Chiar dacă se lucra lejer, în ritm duminical, tot trebuia să ne termine în juma de oră. Era o ea şi un el, probabil veniţi direct de la o nuntă, cel puţin asta lăsa să se înţeleagă pofta cu care ne cekinuiau. La un moment dat, el se ridică şi pleacă. Rămîne doar ea şi inerţia ei la ghişeu. Păr şaten deschis, ochi mari, breton de văcuţă de lapte şi un ritm de muncă vecin cu menopauza lucrativă. Cu un sfert de oră înainte de ora sorocită pentru decolare, mai sîntem zece familii necekinuite. Aparţinătoarea îi sugerează văcuţei să apese acceleraţia. Tipa bagă privirea de vită înjunghiată şi o lasă mai moale. La un moment dat, rămîne blocată cu mufarina spre ecran. Ca un automat. Mă aştept să-i cadă capul pe tastatură. S-a blocat programul. Mă şi văd trăind o săptămînă în terminalul aeroportului, pînă la următoarea cursă. Vine o altă tipă şi îi zice vacii să dea un restart. Vaca dă restart şi programul începe să ruleze. Reia cekinul în acelaşi ritm. Căcat, crecă avionu e deja deasupra Olandei şi noi nici bagajele nu le-am predat. Dau rucsacul. Vaca îmi zice că e bagaj moale şi mă trimite la alt ghişeu. Îmi vine să o scuip pă breton. Merg la alt ghişeu. Un tip uscat, tuthankhamon stye, îmi zice ceva în limba aia imposibilă. Îi zic să facă semne. Îmi face semne şi înţeleg. Îi pun rucsacul în braţe şi fug spre ghişeul vacii. Preiau aparţinătoarea şi fugim la controlul de securitate. Cîteva sute de metri şi două rînduri de scări. Ajungem. Una vrea să ne ajute. Îmi ia rucsacul mic şi îl pune pă tavă. Degeaba îi spun că am laptop şi trebuie controlat separat. Îmi scot cureua, telefonul, monedele şi le arunc în tavă. Aparţinătoarea a terminat. Sunt oprit şi tras pe dreapta. În faţa mea, unui tip i se confiscă un patent uitat în geanta de mînă. Tipa îmi scoate laptopu şi mă retrimite la coadă. Aparţinătoarea îmi ia rucsacul, cureaua, actele şi telefonul şi o ia la fugă spre locul de îmbarcare. Rahat. Cum naiba să rămîn în Scoţia fără acte, telefon şi curea la pantaloni ? Laptopul e ok. Îl iau şi cu o mînă pă turul pantalonilor încerc un sprint. Nu merge fără curea decît un alergat lejer, fără sprinturi sau ruperi de ritm. Şi e de alergat, nu glumă. Un tip urît mă întrece. Clar, sînt ultimul şi cu pantalonii gata să-mi cadă. Jenant. În depărtare zăresc poarta de îmbarcare şi aparţinătoarea care le zice că vine şi soţul. Toate se uită la idiotul care m-a întrecut. Dacă îi pun piedică mai pot spera la penultimul loc. În fine, ăla ajunge şi tipele întreabă dacă e soţul. Nu, e ăla din spate, cu laptop şi nădragii gata să cadă. . În fine, zbor lin pînă în republică. Despre bagaje aflăm că au fost urcate în zborul spre Canada şi vor veni, poate, peste cîteva săptămîni. Prin urmare, chiloţii, şosetele, tricourile şi pantalonii mei se vor putea lăuda că au fost în Canada.

[HHR]

Să nu uit !
Restaurant indian. „Bukharah”. Intrăm. Antreu cu bar. Indianul de la uşă nu ne lasă să pătrundem în sala de mese. Ne întreabă, cu accent extrem de indian, dacă avem „rizărveşiăn”. Nu, logic că nu avem. Zîmbeşte cu toată dantura şi ne invită să luăm loc într-un colţ pînă se eliberează o masă de şase persoane. Număr douăşpatru de lumînări parfumate aprinse în antreu. E un miros greoi care îţi zăpăceşte olfactivul. Cred că simt şi ceva etnobotanice discret amestecate cu opiu. Apare tipul din sala de mese. De fapt, mai întîi apar dinţii lui mari şi albi. De abia după ce dinţii ocupă cîmpul vizual, apare şi restul fizicului. Sigur a purtat aparat dentar în copilărie. Anunţă solemn că a găsit „masa perfectă pentru noi”. Nici nu mă îndoiam de faptul că o va găsi. Engleza cu accent indian ar trebui brevetată ca limbă de sine stătătoare. Ne ajută să ne instalăm şi vorbeşte tot timpul. Despre vreme, pauză de rînjet, despre mîncare, pauză de rînjet, despre de unde suntem, pauză de rînjet, despre ce vrem să bem. Guinness la draft ! Se scuză. Aparatul de împins bere e stricat. Aha, deci nu sunteţi chiar aşa de impecabili ! Nu pot să mă abţin, recurg la indianul din mine şi îl întreb dacă ne poate aduce … „Birdie Num-Num”. Rîde de adevăratelea, dincolo de rînjetul profesional, şi mărturiseşte că a văzut filmul de trei ori, chiar dacă nu îl avantajează din perspectiva apartenenţei naţionale.