"Mergi la munte, bagi un weekend la pension, ieși afară doar ca să cari berea și carnea din mașină și te uiți așa la munte și zici ”Băi, șie frumos îi…” da nu te gândești să părăsești asfaltul, așa că te întorci înăuntru, așa cum stai și acasă. Însă tradiționalul weekend la munte nu se poate termina dăcât cu o masă la restaurant dumineca, înainte de plecare.
Așa că la 4 minute de unde stăteam se afla Majestatea Sa, Castelul Cantacuzino. Am tot auzit de el, am văzut poze, dar n-ajunsesem niciodată la el. Așa că, Hai! Caută pe Google Maps, dă click pe locație, apelează direct din aplicație și fă rezervare pentru 6 persoane! ”Aici este magazinul de suveniruri, vă rog să notați pentru restaurant!”. Ok, facem asta și mergem la castel. Să mâncăm la magazinul de suveniruri!
Noh, nu cred să mai fie vreun loc în România care să mă uimească atât de mult. Adică da, castelul arată foarte mișto (ăștia din familia Cantacuzino au știut unde să-și facă palatele!), dar restul e un clișeu. Evident că la intrare tronează câte-o gheretă d-aia jenantă (de obicei sunt alea de plastic albe) care n-are nici o legătură cu ce se întâmplă acolo. Apoi, agenții de pază zici că sunt picați dintr-un film SF prost, de serie B, de prin anii 80. Mă refer la ”uniforma” lor care nu face decât să se cace cu boltă peste orice simț estetic. Și nu e ca și cum ți-ar oferi vreun sentiment de siguranță salopeta aia. Nu, doar îi transformă pe oameni în niște țărani cărora li s-au dat niște uniforme cu un singur număr. Îndeajuns de largi și de strâmte încât să încapă oricine.
Dar m-am obișnuit și cu asta, așa că am trecut mai departe și ne-am îndreptat orbiți de foame către restaurantul Canta Cuisine. Hai bine, hai să fac două poze rapid cu telefonu, rahat, n-a ieșit nimic, hai că așteaptă ceilalți, hai să intrăm.
Interesant, curățel, imită un stil clasic, dar parcă e totuși ceva în neregulă acolo. Nu știu ce, dar suspectez că ceva e foarte ieftin acolo deși n-aș putea arăta cu degetul ce. Poate culorile nu sunt tocmai într-o armonie perfectă sau…
”O să vă iau eu haina!” vine amenințător înspre mine un ospătar cu mâinile întinse. Abia mi-o dădeam jos și voiam s-o pun pe spătarul scaunului și am zis în gând ”Ah, la dracu, de ce tocmai pe mine?”. Ca să ne înțelegem. Eu am crescut printre hoții de buzunar. În fiecare zi mă duceam la școală sau la liceu cu autobuzu și de fiecare dată mă țineam de buzunare și nu de bară, ca să nu-mi fure alocația. Am rămas cu sechele, jur. N-am încredere niciodată în țara asta să-mi las haina cu portofelul și cheile în ea, departe de mine.
Și-am zis, bă, e restaurant în pana mea, hai să mă simt și eu bine. Așa că îi dau haina și pleacă cu ea. M-așteptam să o ducă la un curier din apropiere, ceva ce poate nu văzusem eu când am intrat, dar între timp ospătarul coborâse scările și îl vedeam cum iese cu haina mea din restaurant!
M-am așezat pe scaun incomod și am început să mă gândesc la scandalul pe care ar fi urmat să-l fac dacă haina mea avea să dispară, sau orice din ea. Da, v-am spus că am sechele și chestia asta mă face să mă simt inconfortabil. Poate nu doar pe mine. Așa că deja se anunța că aveam să mănânc cu pioneze în gât.
Doar că în gât deja înghițeam cioburi în momentul în care am deschis meniul și am văzut prețurile. Și ăsta e momentul în care mă amuz cu adevărat, pentru că mă uit la ceilalți care sunt cu mine la masă. Știi, ne-am făcut prostul obicei de a ne jena când un loc e scump. Pentru că sunt prea mulți cocalari care n-au muncit o zi în viața lor, le-au căzut banii în gură și nu stau ei în ”doo meleoane”, chestie care s-a transformat într-o caracteristică națională. Drept urmare, observ o jenă ascunsă de fiecare dată când ajung într-un loc unde un fel de mâncare începe de pe la 50 de lei. Mie, sincer, îmi vine să vomit instant când văd scorurile astea. Pentru că până acum n-am dat peste nici un restaurant care să-și justifice cu adevărat prețurile și să spun, ”Da, frate! E scump, dar aici chiar merită să vii odată la ceva timp, să te simți bine și să mănânci foarte bine!”. Dimpotrivă, de cele mai multe ori am dat peste o mâncare foarte bună în locuri extrem de accesibile.
Și în timp ce toți frunzăream în liniște și dezamăgire meniul, vine și Le Ospăteur! Un troglodit din Bușteni pe care l-au tuns și bărbierit și l-au pus să se uite la filme americane cu restaurante de fițe și mâncare d-aia mișlen! Pentru că a început din start cu ”Și să începem cu un vin roșu les rubelous, poate?”, sau ce drac de denumire avea vinul ăla, și deja știam că a numit cel mai scump vin din meniu. În timpul ăsta mă uitam la clișeul cu rața din meniu. Așa prostești lumea, scrii rață sau duck și e clar, restaurantul e de fiță!
L-am dezamăgit pe șaveu și i-am cerut nește apă plată. Nu două sticle, una e de-ajuns momentan.
Adică nu pe bune, nu sunt exagerat, pentru că acolo nu vii la un restaurant, vii la un obiectiv turistic. Iar obiectivele turistice sunt cam pentru toată lumea. Eh, aici s-a gândit un prost să facă un restaurant fițos, unde ospătari și mai fițoși o ard ca în cele mai fițoase și scumpe restaurante din Monaco sau mai știu ce alt loc pe care n-o să-l frecventez niciodată de sărac ce sunt. Majoritatea clar vor fi turiști, care poate își vor dori să consume ceva după ce vizitează castelul și probabil că majoritatea se vor simți un pic incomod când vor vedea prețurile și ”pretențiile” de căcat apropo de eticheta de restaurant impusă de ospătari.
Și stai că-mi aduc aminte de haina mea. Oare unde-o fi dus-o?
”V-ați hotărât?” întreabă plin de un franțuzism fals Le Ospăteur.
”Da, doo supe dă ceapă, doo supe dă brocoli, un nu știu ce ton și un cheesecake”
”Dacă mi le spuneți așa, așa o să vi le aduc!” îmi răspunde el ofensat de modul în care am amestecat ordinea firească a felurilor de mâncare.
Și poți s-o aduci și pe mă-ta tot atunci, îmi venea să răspund, dar din gură mi-a ieșit ”Da, chiar așa ne-am dori, mulțumim. Cineva dorește să servească doar desert și am prefera ca toată mâncarea să vină în același timp!”
A acceptat, nu înainte de a repeta comanda și a mă corecta cu ”… și o tartă de brânză.”. Să-mi sugi rața de la cotor, că-s cocalar și-mi place să-i spun cheesecake! Atât timp cât eu plătesc mâncarea, pot să-i zic și tartă cu căcat!
Și stai așa că vine supa de ceapă. Așa testez eu locurile scumpe, îmi iau o supă ieftină, să nu-mi iau iar țeapă. După aia dacă-mi place, comand și altceva. Dar supa asta…
Era o baltă maro care arăta ca o diaree și cu un supozitor topit în mijloc (cașcaval ras în supă). Mi s-a făcut și mai foame când am văzut-o și deja mă gândeam la ce Mec să mă opresc în drum spre casă. Deci nu, supa de ceapă n-arăta ok, dar gustul? Nimic care să mă dea pe spate, jur. Bună, dar nu gustoasă. Corectă, dar nu fabuloasă. Iar cașcavalul ăla (pe care îl ador în supe sau ciorbe) nu știu dacă e o idee atât de bună să-l razi, pentru că se întinde întotdeauna și tot timpul stai jenat să nu-ți atârne prin barbă nește brânză, ca să-l citez pe Le Ospăteur. Poate cubulețe ar fi mai ok. Dar cine sunt eu să-l comentez pe Chef Romică? Jur, așa îl cheamă!
Mâncarea deci nu e spectaculoasă, iar părerea mea despre ea e clar afectată de atmosfera din restaurant creată de ospătari (cu harfele lor de căcat), cu prețurile prea scumpe pentru un Bușteni și, și, și unde dracu e haina mea că iar îmi amintesc.
Haina era într-un dulap în holul de la intrare. Prima oară n-o găsisem și m-a apucat panica, dar apoi am chemat un ospătar s-o găsească. Și mă gândeam, dacă tot vor s-o ardă high class and shit, nu mai bine mai angajau un amărât din Poiana Țapului să stea el frumos la intrare și să le ia hainele oamenilor și să le pună în dulap de față cu ei? Așa nu intri îmbrăcat în restaurant ca abia apoi să vină un ospătar să ți-o ia și să plece cu ea. Dar ce știu eu…
Jur, detest locurile scumpe fără justificare, iar ăsta e unul din acele locuri. Nu m-am simțit deloc bine, iar mâncarea nu m-a dat pe spate. Iar stilul ăsta ospătăresc e prima problemă. Fița asta de doi bani în care pică toți proștii. Băh, eu muncesc pe banii mei și eu stau în ei și fiecare leu contează. Oi fi sărac, dar măcar am un respect pentru mine și pentru banii munciți. Și prefer să-i mănânc în locuri unde ospătarii sunt deschiși, prietenoși și știu să poarte și acea etichetă de restaurant fără să te simți jenat. Iar Canta Cuisine ăsta, n-are nimic de genul ăsta.
Singura chestie mișto la acest restaurant e că au o cameră de fumat. Asta da, e foarte tare! Adică nu fumezi unde mănânci, vorba lui Hădean. Și are dreptate, nu fumezi frate unde mănânci! Iar aici, dacă voiai să fumezi, te retrăgeai într-o cameră cu fotolii și canapele și puteai să răsfoiești reviste sau cărți. Singura chestie mișto, asta a fost. În rest, mă cac pe rața voastră și fițele voastre de 2 bani.
”N-aveți voie să filmați!” mi-a zis un paznic alergând înspre mine în timp ce înregistram pentru vlog, după masa aia copioasă. Evident că n-am, că doar sunt în România, țara lui ”Accesul Interzis”, ”N-aveți voi să faceți poze”, ”Nu călcați iarba”.
http://www.alexdamian.ro/2016/03/01/locuri-de-evitat/
