Nu mai fusesem in Vamă de foarte multi ani. Nici nu mai știu de când. Acum trei ani, providența a făcut în așa fel ca firul vieții mele să se intersecteze cu cel al Callatișilor, doi oameni de ispravă. Ei au fost cei care ne au dus in Vamă. Era prin luna aprilie, când litoralul e pustiu. Inițial mi sa parut o deplasare banală. Cu toate că sunt o persoană care umblă prin viața "cu picioarele bine înfipte în pământ" atunci când am coborât din mașină am simtit cum imi fuge de sub picioare. Am incercat sa nu las să se vadă afară ce se întâmpla în interior. Nu stiu daca am reusit. Stăteam cu fața spre mare si eram in Vama mea, dar din care lipsea ceva atunci când mă întorceam cu spatele la ea. La început am crezut ca lipseste gașca. Ungurul cu nume greu de pronunțat și și mai greu de scris pe care noi îl românizasem in Șonilă și care ne traducea ce spuneau Locomotiv GT si Omega. Sau Marocanu, care imediat dupa terminarea liceului își lăsase barbă, ceva de ne conceput la vremea aia. Tenul lui mai inchis la culoare l a ajutat mult. Milițienii il confundau cu studenții arabi si l lăsau în pace. Spunea că i mai trebuie o mașină cu 12 B...si el ar fi mulțumit. Dar nu, nu ei lipseau. Ei erau acolo odată cu mine. Am crezut ca puzderia de construcții e vinovată, dar nu. Azi, când m am apucat să citesc cartea lui HHR am realizat ca lipseau cactusii. Așa botezasem lanurile de ciulinii de peste drum. Aveam si noi cactusii noștrii, ce numai americanii să aibe cactușii lor!? Povestirea asta nu are nici o legătură cu conținutul cărții din care am citit un sfert. Abia astept să ajung la final să văd dacă băiatul rămâne cu fata.
Glumă. Despre carte, la final.
Scris: Dum Dec 29, 2019 10:26 pm
